” Unii,…, indraznesc sa viseze toata viata, dar din pacate nu au curajul de a gusta din realitate! Sunt oameni care se izoleaza intr-o lume fantastica, ratacita printre ganduri frumoase si scaldata de amintiri ce n-au cum sa supere. Sunt acele personaje care iti pot intersecta viata, care uneori petrec cateva clipe alaturi de tine, alteori raman pentru o perioada. Sunt oameni. Sunt oameni, la fel ca si tine, la fel ca noi toti, doar ca la un moment dat al vietii, s-au pierdut printre lucrurile murdare din jur si n-au mai vrut sa creada si sa lupte pentru o viata a lor. Doar a lor. S-au refugiat intr-o lume paralela, intr-o lume in care minutele trec dupa bunul plac, cand mai repede, cand mai incet iar imboldurile exterioare sunt asimilate imediat si transformate in fapte ce n-au voie sa deranjeze. Sunt visatori, cu acte in regula.
Altii,…, ii numesc bolnavi refuzand sa priveasca in oglinda! Intr-o societate murdara in care lupta teribila pentru suprematie s-a mutat pe un teren fara limite, cateva personaje cauta sa ascunda adevarul in dauna unei placeri ce mistuie judecata. Nu e normal, dar se practica… .
Razvan a vorbit pentru prima oara la un an de zile. A fost cadoul lui pentru parintii sai. Apoi a urmat o perioada in viata sa in care era foarte ocupat: crestea. Rand pe rand a schimbat grupele de varsta la gradinita, adulmecand in fiecare zi parfum de fericire. Prima zi de scoala a fost sarbatorita cu fast in familie, cu zambete, cu cadouri, si vise. Apoi, in clasa a treia, in urma unui accident de masina, parintii lui Razvan s-au dus sa moara putin. Putin cate putin! Razvan asezat in spate a supravietuit unui impact frontal si a trait pret de 4 ore privind chipurile parintilor sai schimonosite de durere si de cenzurat. A tacut, a plans, a tipat, a plans din nou si a asteptat minut cu minut sa fie salvat. Iar cand acest lucru s-a intamplat, Razvan si-a uitat acolo, jos in vale, felul de a fi, de a intelege lucrurile si de a le spune pe nume. S-a inchis in el, in lumea sa, asteptand parca o minune cereasca. Imaginea parintilor sai avea sa il urmareasca ani de zile. Clipa cu clipa, zi cu zi! A refuzat gandul si mai ales vorba spre durerea celor ramasi pe pamant sa aiba grija in continuare de soarta sa.
Rapid a intrat in viata sa cu putin timp inaintea scolii. Tatal sau l-a dus prima oara pe Giulesti, cautand viitorul in sufletul pur al odraslei. Nu s-a inselat. Iar spiritul Giulestiului avea sa il transforme pe Razvan intr-un suporter cu arsenal visiniu pus la punct inaintea fiecarei partide. Si tot Rapid, avea sa ramana puntea sa intre realitate si lumea pierduta prin care obisnuia sa se joace dupa ce parintii sai au disparut. O punte teribila, o punte intre real si imaginatie, intre palpabil si ratacire, intre concret si iluzie. Un pas intre doua lumi capabil sa starneasca emotie! Sa apropie! Un conglomerat de sentimente inexplicabil din punct de vedere medical, o traire, o definitie si mai ales o speranta. Unica! Singura aspiratie catre normal!
S-au scurs ani buni iar Razvan continua sa piarda timp ascuns intr-o lume doar a lui. Ratacit in amintiri ce n-au existat, pierdut in vesti bune ce n-aveau sa se nasca niciodata, in zambete ciudate, in clipe refuzate, intr-o reverie continua. Apoi, ca la un semn, cand la televizor se difuza un meci al Rapidului, Razvan abandona lupta. Isi cauta un loc aproape, macina sufleteste orice urma de amintire cautand visiniul din priviri usor risipite dar concrete.
Viata este ca o calatorie cu trenul! S-au scris romane despre acest fapt, s-au facut filme si s-au pictat imagini imaginate de minti coplesite de talent. Sunt calatori ce se urca in tren, calatori ce coboara. Sunt gari. Sunt statii. Halte. Sunt drumuri fara de sfarsit. Idei. Iar ideile sunt inventate de minti luminate.
Bunicul lui Razvan a venit cu ideea ca acesta sa fie dus undeva in inima muntilor, intr-un sat uitat de vremuri si pustiit de doruri. Macar pentru cateva luni. Sa respire aer curat. Sa uite. Trecusera deja 4 ani fara vorbe, 4 ani grei in care amintirile sapau adanc in suflet iar dorul macina realitate in firimituri mici. Si atunci s-a petrecut minunea. Urcat in tren, Razvan a trecut pe langa Stadionul Giulesti. A recunoscut arena, a rememorat clipele de fericire, a lacrimat, apoi a plans in toata regula. Si dupa alte 5 minute de tacere a lasat pentru totdeauna undeva in spate o lume, un alt fel de lume, lumea lui. „Mi-e dor de mama si de tata” a zis, spargand o liniste nebuna ce parea sa fii castigat definitiv un razboi murdar inca din inceputuri. „Si sa stii, tu, bunule, ca nu meritam sa pierdem etapa trecuta” a mai precizat intr-o mare de lacrimi revarsate dintr-un suflet prea batran pentru miracole si chinuit de tacerea ultimilor ani a nepotului sau.
Razvan are acum 22 de ani! O varsta frumoasa, calda si plina de viata! A terminat liceul si s-a inscris la facultate. Cu o oarecare intarziere! Niciun medic nu si-a putut explica de ce aceasta tacere si de ce Rapid? Poate ca un soc se elimina doar cu un alt soc… Cine stie? Viata are drumuri intortocheate si ascunde minuni dumnezeiesti si visinii… “









